-
"De la Kyparissia la Oranjeria e cale lungă, mai ales atunci când toate drumurile duc la Alexandra Niculescu, asta dacă ar fi să luăm în considerare că această carte pentru copii este un ghid serios de implicare a empatiei în schimbul de replici, în acțiuni. Nu știm dacă „moșul-nor” merită ajutor din partea grupului de copii, dar ce știm este că toți copiii din grupul cu pricina se ridică pe vârfuri să-l ajute, și nu e singura întâmplare fascinantă, de aceea este necesar să le dăruiți cartea copiilor voștri, dar mai ales copilului interior. Oranjeria este cartea care vindecă și repară, pansează și îmblânzește, un fel de mântuitor all-in." Gabriela Feceoru "Scriitura Alexandrei Niculescu are farmec și delicatețe, iar în literatura pentru copii această delicatețe devine covârșitoare. Pe urma unor clasici ai genului ca Lewis Carrol, C.S. Lewis sau J.K. Rowling, care au impus tema portalului ca loc de evadare în fața unei realități traumatizante, Alexandra Niculescu ne oferă Oranjeria, un spațiu mistic în care dorințele se pot împlini, dar câteodată e bine să avem grijă ce ne dorim. O lectură seducătoare." Cosmin Perța "Alexandra Niculescu explorează, cu fiecare nouă carte, un teritoriu pe care dovedește, din nou și din nou, că îl stăpânește pe deplin. Se lasă cucerită de lume și farmecă, la rândul ei, prin ceea ce scrie, prin mediile pe care le explorează și din care știe să extragă, de fiecare dată, esența. Proza care îi poartă semnătura e recognoscibilă prin plăcerea pură de a scrie, prin curajul de a trece dincolo de realitatea imediată. Scrie pentru un cititor al lumii, scrie cu gândul la un prezent fără granițe, iar cărțile sale îi vor purta, din ce în ce mai înspre larg, dorința." Mihaela Pascu-Oglindă
-
(…) această „corabie din cer“ le este mai prielnică navigatorilor experimentaţi, căci doar ei pot recunoaşte semnele ascunse ale drumului. Pentru curajoşii care se îmbarcă pentru prima oară, singura salvare e căpitanul: are chip de zână orientală şi ochi luminoşi, plini de înţelepciunea marilor poveşti, pe care le împleteşte, cum vă spuneam, din raze de lună şi fire de timp sau netimp, după legi străvechi ale corăbierilor deprinşi să lege valurile şi să dezlege inimile „oamenilor mici tăinuiţi în oameni mari“. Prin urmare, nu e chiar uşor dacă nu ai mai navigat înainte, dar dacă te încumeţi, du-te la cârmă, ascultă ce-ţi spune căpitanul şi o să fie bine. Încă un sfat, înainte de plecare: nu vă lăsaţi amăgiţi de finalurile cu minciuni şi gogoşi ale unora dintre poveştile Andrei. Toate sunt adevărate.
Ioana-Ruxandra Fruntelată
Ceea ce face autoarea acestor povești din acest prețios volum este să contureze mai apăsat o serie de imagini și întâmplări care vin în întâmpinarea a ceea ce deja se află în noi în chip arhetipal. Poate că în chiar această misterioasă lucrare stă măiestria unui scriitor de povești. E ca și cum cea care le scrie ar avea un auz atât de fin, încât ne-ar auzi dorințele secrete de a ne lăsa o dată pentru totdeauna vrăjiți. Sau e ca și cum ar fi în posesia unui simț aparte care i-ar conferi o cunoaștere de peste limita cunoașterii propriu-zise.Mario Barangea
-
Redus!
„Dacă Franz Kafka ar fi fost femeie, s-ar fi numit Lili Crăciun.”
Ross Massbaum, scenarist de film
„Un roman de-un realism cutremurător. Încărcătura pe care autoarea a dat-o cuvintelor îl face să fie artă. Dar și eliberare. Mai autentic și mai credibil nu știu cine ar fi facut din propria durere o carte care va fi mărturie.”
Nina Ceranu, scriitoare
„Romanul cartografiază un pandemoniu în care abundă personajele grosiere, insalubre moral, încropite din interese şi conjuncturi, dar care nu închide complet orizontul, lăsând o speranţă de doi bani, graţie celor doi medici cu faţă umană, rebeli graţioşi şi aproape implauzibili, aproape striviţi de puntea unei lumi româneşti traumatice, asemenea albatrosului baudelairian.”
Florin Ardelean, scriitor
„Călătoria lui Lili Crăciun este un studiu de caz. Romanul, foarte bine scris, este un roman dur, cu contraponderi lirice. Instig la lectura acestei cărți!”
Liviu Antonesei, poet, publicist
„Nu există, după părerea mea, o mărturie literar-autobiografică mai vie, mai condensată și mai puțin moralizatoare a ultimilor ani ai comunismului românesc. Impresionează răceala chirurgicală a relatării, precizia detaliilor, timing-ul impecabil.”
Florin Iaru, scriitor
-
Între ascensiunile în podul casei și cele spre cer se înfiripă o narațiune a copilăriei, în care întrebările și mirările sunt nenumărate prilejuri de explorare, de întoarcere către clipe de echilibru, când toți ai casei se află împreună, iar această bucurie este leacul cel mai potrivit pentru orice neliniște. Este o narațiune a memoriei afective, curgând ba limpede și calm, ba tulbure și jucăuș. O naivitate căutată, o vârstă a inocenței, a fericirii necondiționate, de unde dispar, rând pe rând, ba o bunică, ba tata, ba o carte îndrăgită. E un joc al vârstelor, cu scene în care domină entuziasmul și energia inepuizabilă, dar și cu pauze de respirație lentă, de meditație poetică.
Ovidiu Baron
„Un copil naiv până târziu” povestește despre începuturi și sfârșituri – ale fiecăruia și ale tuturor –, astfel încât cititorul se descoperă transportat într-o lume de vis, chiar dacă totul se întâmplă pe când „trăiam vremuri grele pentru mulți”.
În Cerul de deasupra vremii, Andra Samson îmbină proza nostalgică și poezia dulce-amăruie, pentru a crea un micro-roman care, deși aparține, fără îndoială, fragmentarismului, reușește să păstreze compactă acea linie diafană și, uneori, dureroasă a amintirilor, scriitoarea dovedindu-se o dată în plus o arhitectă devotată a cuvintelor bine alese.
Odilia Roșianu
-
Romanul Simonei Ferrante, o poveste nu doar complexă și palpitantă, ci și stranie, imprevizibilă și bulversantă, ar putea fi un thriller dacă nu ar fi, înainte de orice, un demers despre identitate, memorie, integritate și familie. Tărâmul inocenței nu este doar o lume ideală în care copiii nu pot suferi abuzuri și nedreptăți, ci și cel în care gâștele sălbatice au un loc propriu în marea familie a lumii, dincolo de potențiale orori, dincolo de false standardizări, dincolo de cătarea puștii.
Într-un amețitor carusel de răsturnări de situație, nu putem să nu remarcăm romantismul duios ce se trage din spiritul gregar al gâștelor sălbatice. Ele reprezintă nu doar ideea de apartenență, ci și puritatea lumii. Tărâmul inocenței este, la capătul distilării dilemelor morale și dincolo de teribila inadecvare a alegerilor versus posibilele consecințe ale acestora, un roman al purității redescoperite, al integrității și al drumurilor noi.
(Violeta Borzea, editor)
Am lecturat cu sufletul la gură această carte apparent polițistă, dar care tratează efectele unui lanț de trauma transgeneraționale. Diferența este modul în care personajele aleg să le vindece, prin dreptate și adevăr sau prin minciună și secrete. Povestirea care deschide volumul este una dintre cheile care anunță transgresarea planurilor narrative de la introspecție și evocare la dinamica unui policier incitant: răpirea unei fetițe. Prin„tărâmul inocenței” am trecut fiecare pe drumul de la copilărie la stadiul de adult, purtând în AND „păcatele părinților”, dar și dorința de a le șterge, păstrând acel tărâm undeva, într-un colț, pentru a reveni atunci când ne pierdem.
(Corina Ozon, scriitoare)
-
Complexul este un loc unde se tratează emoţiile: cine nu mai suportă ce simte vine la Complex, urmează regulile şi bea lior, un lichid care există doar aici. Clienţii sunt de toate felurile, unii creduli, alţii foarte sceptici, iar printre ei sunt unii care ies în evidenţă prin trecutul, emoţiile şi comportamentele lor. Personajele sunt: un tânăr care nu-şi găseşte de lucru şi nu ştie cum s-o facă sau dacă asta e adevărata lui problemă sau frica de ce gândeşte mama sa, un afemeiat atipic, care vrea să simtă că e vinovat, un misogin care luptă împotriva corectitudinii politice, dar vrea să se îndrepe ca să nu fie părăsit de iubită. Femeile romanului sunt aici fie din frica de abandon, fie din dorinţa de a nu îi urî pe cei din lumea în care se învârt, fie din teama de a nu reuşi să ducă nimic la bun sfârşit. Toţi interacţionează, se cunosc, dar ştiu că sunt singuri, ca orice client al Complexului. Lucrurile par că merg normal spre bine, până când încep să circule zvonurile că liorul se termină, şi atunci totul ia o altă întorsătură şi fiecare are o reacţie proprie naturii sale. Romanul cu titlu curgător, decupat parcă dintr-o limbă dispărută – Lior –, prezintă o suită de întâmplări din irealitatea imediată, în care fiecare dintre personaje vrea să se dezbrace de emoțiile ce-l fac indezirabil, configurându-i, totuși, modul intim de a fi. Dorința evadării din sine, a lepădării de una dintre pieile identitare, devenită prea greu de purtat, s-ar putea împlini – se crede – cu ajutorul lichidului miraculos ce dă și numele volumului, ale cărui izvoare sunt administrate de angajații unui fel de hotel-spa-centru (Complexul), dintr-o lume distopică. Istoriile de viață ale actanților de gen feminin și masculin sunt surprinse individual, dar și colectiv, finalul propunându-ne o fotografie de grup, menită să reunească fricile, obsesiile și proiecțiile protagoniștilor. Firul narativ este contrapunctat de metamorfozele spațiului de visare (Terasa cu invenții), imaginat de eroina principală, Nastasia Enescu, care reconstruiește, în absența adevăratelor călătorii, imaginea unor teritorii exotice (pampas, savană) sau a unor orașe strălucitoare și inaccesibile (Rio, Paris). Arhitectura volatilă a relațiilor de cuplu, psihozele de grup, temele culturale la modă (privitoare la codurile comportamentelor sociale, dictate de doctrina political correctness sau de mișcările feministe) ies la suprafață printre ochiurile scriiturii, marcată uneori de fluiditate poetică, alteori închisă în tablouri cu didascalii, amintind de liniile discursului dramatic. Un roman al prea omenescului din noi, mereu în căutarea unor căi de a-și sări peste propria umbră. (Cristina Bogdan) După trei volume de povestiri, Alexandra Niculescu face pasul decisiv spre roman. În Lior este instrumentată o scriitură intens imaginativă, parțial experimentală, frizând, adesea, un absurd eficient artistic, în care obiectele și locurile, și chiar animalele, uneori, tind să devină personaje, manipulând personajele propriu-zise, dezvoltând relații ciudate, în folosul unei desfășurări epice extrem de originale. (Radu Aldulescu)
-
Scriitura din acest volum tinde spre perfecțiune formală, iar eleganța caligrafică a relatării este frapantă. Cartea poate fi asemănată cu un vas superb, realizat de un artist orfevrier, cu migală și atenție pentru amănunte.
VOICU BUGARIU
Fibra autentică a Rodicăi Bretin este cea poetică, dar arta abstractizării, a formelor literare elaborate nu e dusă niciodată la extrem, lăsând libertate de mişcare inovaţiei creatoare şi reacţiilor spontane. Dincolo de o lectură care va stărui în mintea cititorului măcar o vreme, Rodica Bretin mai-mai că ne determină să iubim din nou, cu dulce-amară naivitate, literatura.MIRCEA DOREANU
Am întâlnit-o pentru prima oară pe autoare la un colocviu despre realismul magic. Când proza Rodicăi Bretin are în centru un personaj feminin, ea nu descrie vreun soi de societate matriarhală, ci analizează dorințele, căutările protagonistei, uneori din perspective duble: una lăuntrică, una în contact direct cu cei ale căror vieți le influențează.TEODORA MATEI
Rodica Bretin este, în momentul de față, o scriitoare consacrată, prolifică pe plan beletristic și apreciată de critică, de editori și de public. Cărțile ei sunt un amalgam de istorie, aventură, fantastic, ceva filosofie şi intrigă poliţistă, toate amestecate într-o acţiune spectaculoasă, care pune problemele societăţii actuale într-un mod original.OLIVIU CRÂZNIC
-
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Voicu este un autor prolific care a experimentat, de-a lungul timpului, cu o ușurință imposibil de neremarcat și cu egal talent toate genurile literare, fiind acum - nu pentru prima dată - în ipostaza de autor de literatură pentru copii. O misiune mai dificilă decât toate, aș zice, câtă vreme copiii sunt cei mai aprigi și pretențioși critici. Ceea ce oferă cu generozitate această carte, ușor ca într-o joacă, trecând dincolo de sporadicele nuanțări poetice și umorul irezistibil, ar fi nu doar poveștile moderne, însă adânc cumpănite, și registrul atrăgător pentru copii (dar și pentru adulții rămași în zona ludicului), ci și învățămintele transmise fără pretenții de omnisciență, personajele haioase, dar tot atât de memorabile, și nu în ultimul rând bucuria ce se transmite în fiecare rând. Ceea ce spune multe nu doar despre carte, ci și despre autorul ei. Omagierea vieții e un deziderat de care deseori uităm, iar copilăria este o stare de grație pe care o rememorăm adesea conferindu-i, doar în cele din urmă, ceea ce merită să aibă: recunoștință supremă, ca pentru orice e plenar și irepetabil în viețile noastre. Volumul se bucură de contribuția esențială a unei artiste extrem de talentate, Cerasela Dragos (AvanuC Art), care a potențat prin ilustrații splendide textele incluse în carte. Vă invit, așadar, într-o călătorie spumoasă, la capătul căreia nu veți regreta decât că s-a terminat mult prea repede! Violeta Borzea, editor Adrian Voicu este un scriitor care folosește bucuria de a trăi drept material pentru a creiona portrete pline de o umanitate clovnească și plină de duioșie. Îi simțim cu plăcere prezența în spatele fiecărei pagini pe care o întoarcem, reclamând de fiecare dată câteva picături în plus din acest elixir literar care face atât de mult bine în vremurile cenușii pe care le trăim în zilele noastre. Dan Burcea, critic literar O prejudecată curentă ne spune că proza, pentru a fi bună, de succes, destinată clasicizării, trebuie să fie lungă. Opera multor autori infirmă categoric un asemenea culoar de vedere îngust. Adrian Voicu se alătură acestor scriitori, între care, desigur, strălucesc I. L. Caragiale, cu „momentele” lui, Tudor Mușatescu și atâția alții, autohtoni sau străini. O condiție ca asemenea fotograme epice (dar și dramatice) să se înfigă în mintea, inima și literatura cititorului este ca ele să aibă umor. Iar Adrian Voicu excelează la acest capitol, ca și la cel al conducerii dialogului. Doar nu degeaba e și dramaturg. Citiți cu încredere micropoveștile lui Adrian Voicu și distrați-vă în voie! Horia Gârbea, critic și jurnalist
-
Savu Popa explorează cu rafinament și inventivitate un filon literar uitat și ocolit, deși nici pe departe secat: fantasticul de factură clasică. Lumea rurală și mitologiile locale din care se desprind poveștile acestui volum au un potențial de stranietate, magie și „înfiorare” pe care autorul știe să îl folosească la maximum. Stilistic, volumul e impecabil, ca structură, fără de greș, dar adevărata plăcere a lecturii vine din savoarea poveștilor, din puterea lor de seducție, din exploatarea curiozității cititorului, prinderea lui în mreje pentru a-l proiecta în necunoscut și imprevizibil. Și să nu uităm de umor. Unul fin, hâtru, care se insinuează, la fel ca fantasticul, din orice crăpătură a fibrei realului și transformă lumea cu totul.
(Cosmin Perța)
Reinterpretarea legendelor locale fără alterarea limbajului regional și a spiritului mitologic original este, la Savu Popa, o dovadă de virtuozitate remarcabilă. Filonul fantastic este un admirabil pretext pentru brodajul poveștilor, care te invită într-o lume a misticului complet nepervertită de modernitate. Omul profan nu poate trece „dincolo" dintr-o decizie proprie, ci trebuie să aştepte ca sacrul să îl „ispitească" prin „horă". Accesul în lumea legendelor este, deci, destinat celor aleși. Strigoiţa este portalul spre lumea irealului inefabil, în care Savu Popa ne invită cu grație și o facondă fără egal.(Violeta Borzea, editor)
-
Redus!Scrisă pentru copiii neurotipici şi neurodivergenţi deopotrivă, povestea lui Andi este o poveste‑oglindă, ce reflectă un adevăr despre copii: acela că pot fi buni, curajoşi, jucăuşi, dar şi curioşi, chiar şi atunci când se tem. În fond, la ce e bun jocul alături de figurile de ataşament şi de jucăriile de pluş, dacă nu la a face frica tot mai mică? Cartea este un instrument valoros pentru părinţi şi specialişti, deoarece aduce în lumină, prin intermediul recomandărilor şi strategiilor de la final, ceea ce experienţa tunsului este pentru copii – un proces pe care merită să îl susţinem cu răbdare şi blândeţe. Încurajez părinţii să rămână deschişi faţă de acest proces, pentru că fiecare copil este unic şi ne vorbeşte diferit despre modul în care poate fi ajutat.
Sunt gata să mă tund prezintă povestea lui Andi, un copil curajos căruia îi e frică (cine a spus că cei curajoși nu se tem?) de fiecare dată când se tunde. Dar ce bine că Andi nu e nevoit să fie singur cu frica lui. Îi are aproape pe mama și pe ariciul Nono și împreună descoperă ce este frizeria, ce instrumente folosește frizerul și cât de important este să ai pe cineva lângă tine de fiecare dată când îți este teamă.
„Mult m-aș fi bucurat, atunci cînd copila mea era mică, să fi știut cum să-i risipesc teama de tuns. N-a funcționat nici măcar împrietenirea cu Ovidiu, tînărul blînd și bun care venea la noi și îi făcea tunsori atît de frumoase. Mi- ar fi plăcut să fi existat această carte atunci, dar mă bucur că părinții care au acum copii mici o pot avea și citi, se pot folosi de ideile minunate din ea și se pot bucura de o experiență foarte plăcută atunci cînd își însoțesc micuții la tuns. Mulțumesc, Miha Tătucu, pentru această carte frumoasă și mult folositoare. “
Ana Barton, scriitoare
„Tunsul părului este, adesea, o problemă pentru cei mici. De fapt, copilul este cel care trece prin experiența desprinderii de ceva care îi aparține și îi dă identitate. Pornind de la provocarea tunsului, Miha Tătucu creează o poveste delicată pentru a-i ajuta pe cei mici, iar pentru părinți vine cu răspunsuri deschise și jocuri care să întărească relația copil-părinte.“
Nicoleta Radu, psihoterapeut psihanalitic
-
În scriitura lui Narcis Amariei intri ca într-o cameră a secretelor și ai nevoie de niște chei (pe care numai lecturile anterioare ți le pot oferi) pentru a putea deschide toate sertarele – văzute și tăinuite – ale poveștilor. Organizată în șapte structuri treimice, colecția de istorii pare a circumscrie spațiul realității, dar glisează firesc și neașteptat înspre teritoriile visului, ale fantasticului sau ale supranaturalului, ca și cum punțile dintre lumi ar rămâne mereu fluide. Ușurința cu care schimbă universurile schițate și, deodată cu ele, scenografiile, decorurile și întreaga recuzită a poveștilor trădează un scriitor obișnuit să străbată teritorii mai familiare (Trei povești din Transilvania, Trei povești cu gust de bragă, Trei povești din cartier) sau mai exotice (Trei povești din alte mări și țări) cu același pas sigur. Până la urmă, toate narațiunile stau sub semnul lui de nicăieri și de oriunde și, dincolo de fizionomiile lor diverse, au câteva oaze de întâlnire: privirea limpede sau blurată asupra timpului și a nodurilor dintre secvențele lui trecute, prezente și distopic-viitoare, mâna sigură cu care este introdus straniul în curgerea textului și rafinamentul cu care sunt conturate personajele, cu toate ciudățeniile, dorințele și obsesiile lor. Cu aceeași ușurință scriitorul alege să coboare înspre structurile arhetipale ale basmului (Buruiana), ale realităților sociale cu iz medieval (Moartea lui Anton Braun, Mistuire), ale istoriilor evanghelice (Talip) sau să urce înspre coloniile distopice ale unui viitor întunecat (Viespea de smochin). Pe urmele maeștrilor realismului magic – Gabriel García Márquez, Julio Cortázar, Carlos Fuentes, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares sau Alejo Carpentier – se încumetă să sară șotronul între diversele căsuțe ale percepției subiective nocturne (visul) și diurne (halucinația, revelația, transa), propunând o suită de decupaje în irealitatea imediată sau îndepărtată. Narcis Amariei este un povestaș pe deplin conștient că lumea se ține prin cuvinte și că inserțiile magicului în cotidian constituie mortarul capabil să lege cărămizile edificiului narativ. Cristina Bogdan
Straniul univers din Marelo stă sub semnul pierderii contactului cu realitatea și al fugii conștiente, inconștiente ori subconștiente de cotidian prin fantastic, somn, vis, coșmar, migrene și insomnii, prin licori, poțiuni, elixire ori narcotice, prin iluzii, halucinații, viziuni, predicții, rememorări, senzații de déjà-vu, maladii psihice, psihiatrice, boli neurodegenerative, prin amintire, pierderea cunoștinței, comunicare mentală și joaca cu mintea celorlalți, prin farmece și vrăji, beție și droguri, oboseală, surmenaj, leșin și moarte clinică. Pare să existe o cauză ascunsă, o vină, un păcat, o culpă, dar și contraponderea: o dorință de salvare, de purificare, de renaștere. Stând sub semnul numerologiei sacre, cele șapte cicluri a câte trei povești au un maestru de ceremonii, un narator abil care jonglează cu multiple realități misterioase ale căror ape se tulbură, fuzionează, se substituie una alteia, dar și cu tehnici cinematografice și, cireașa de pe tort!, finaluri surprinzătoare care răstoarnă întreaga perspectivă. Poveștile acestea cetiți-le noaptea... și ziua! Prin acest volum de proză scurtă, Narcis Amariei devine un prozator cu o voce personală inconfundabilă în literatura română și, sperăm, nu numai.
Alina Hucai
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.
Andrei Zbîrnea
Un ghem de gânduri, un pot-pourri de poezie modernă, un nod gordian în căutare de un Alexandru, dar rezolvat de un Andrei, dar ce mama naibii caută un muzician trecut prin Sindromul Impostorului in 4 acte scriind despre asta? Poate e „tremurul din vocea lui Byron care ne dezvăluie măștile cu care defilăm în fiecare zi”, poate e targetul hip care riscă să se identifice cu temele și să nu trebuiască să caute Terms and Conditions, poate e penchantul pentru mici (sau mari) referințe muzicale, fie ele chiar și un name-dropping. Totul gravitează în jurul muzicii până la urmă. Poezia nouă e, pe bună dreptate, mult mai interesată de fond decât de formă acolo unde noi, dinozaurii, încă petrecem nopți albe analizând cele 3000 de rime potențiale ale lui bunăoară și cum să înghesuim 7 silabe în 5 sloturi pronunțabile muzical. Ah, libertatea versului liber! „Anyone here in 2025?” De la bănuțul pentru Witcher până la axioma că la 16 ani n-are cum să-ți placă folkul dacă nu ești obligat, trecând prin Facebook, anunțând zilele de naștere ale morților
și prietenilor vechi cu rate la bănci și chelie, din lista de playlisturi posibile dintr-un telefon pierdut în benzinărie, cel mai tare ne place Ozzy.
Sergiu „6” Mitrofan – byron
Antologeek 2 cuprinde texte ale unor poete & poeți foarte tineri, aflați, majoritatea, înainteadebutului, dar și ale unor autoare și autori ultra-consacrați, fiecare strecurând „muzici și faze” în poezia pe care o scriu. Tocmai mixul de experiențe sociale distincte, amestecul de imaginar, analogic și digital, filtrele diferite care captează realul, unul ironic-„instagramabil”, celălalt ludic sau caustic, dau o vibrație aparte cărții. Mai trăim în aceeași lume, în același imaginar, în același limbaj, în aceeași muzică? Pe de o parte, o sensibilitate fragilă, un cod etic ferm, postumanist și un nou limbaj, mixat trepidant, autoironic și postironic, pe de alta – scepticism, experiment, nostalgie. Cartea de față arată potențialul uriaș și diversitatea poeziei contemporane, de la nedebutați la clasicizați.
Sfat: fă-ți un playlist în timpul lecturii. Realitatea este amorfă, trebuie filtrată prin muzică & poezie. S-ar putea să capete sens.
Bogdan Crețu
